Curs de cățărat în Rarău

Din ceața care se ridică dimineața de pe pădure, bate o briză tăioasă care spulberă polenul de pe brazi, ca un praf saharian. Urcă primul cursant care atinge stânca rece și e surprins cât de aderentă e stânca față de prizele de la sală "Traseele astea nu-s pe culori și nici nu se văd prea bine prizele."

Sala de cățărat te învață mișcarea. Stânca te învață tot restul: să alegi singur prizele, să citești un traseu fără culori, să ai încredere în ceva ce n-a fost construit pentru tine. Despre asta a fost cursul din Rarău.

Grupa și așteptările

Toți sunt cursanți din sală, cu o singură experiență la cățărat în Cheile Bicazului. După două luni de învățat despre manevre de filat, norme de siguranță și tehnici de mișcare, iată și grupa care a promovat la nivelul următor. Și anume cățăratul cap de coardă la stâncă. Știu deja destul de multe despre cățărat și așteptările sunt marcate de întrebări mai mult: cum e cap de coardă? ce se întâmplă dacă am să cad? cum punctez din poziție confortabilă?

Ce așteptau de la curs? Unii au fost foarte surprinși să vadă cât de repede pot învăța lucruri noi, mai ales dacă au un interes foarte mare pentru cățărat.

Înainte de primul traseu, fiecare a spus ce vrea să ia acasă din aceste două zile. Răspunsurile au fost foarte diferite: unii voiau „să urce până sus”, alții doar „să nu le mai fie frică să se uite în jos”. Amândouă sunt obiective bune.

Stânca nu are culori

Prima surpriză pentru cei care vin din sală este că nu există un traseu marcat. Pe calcar, prizele sunt peste tot și nicăieri: o muchie mică, o gaură, o fisură în care încape doar vârful degetelor.

Am lucrat mult la picioare. În sală te poți baza pe brațe; la stâncă, cine are încredere în talpa espadrilei urcă mai ușor și obosește mai puțin. Un cursant a observat că nu i se mai pompau antebrațele așa de tare cum i se întâmpla la sală și că are o ușoară febră musculară la picioare, lucru care l-a surprins, deși a cățărat mai mult decât o făcea în sală.

Momentul în care frica s-a schimbat

Un alt cursant s-a blocat la jumătatea traseului și nu mai dorea să se cațere. Știa deja foarte bine cum să coboare în siguranță, cum să-și țină picioarele pe perete la coborâre, unde să-și pună mâinile și ce să facă pe măsură ce coboară. Lucrasem acest aspect de nenumărate ori în sală ca să învățăm coborârea din manșă. Cu voce calmă și cu ton ferm, am schimbat scurt câteva mesaje, știind foarte bine că în astfel de momente îți trebuie cuvinte cheie prin care să faci filatorul să înțeleagă ce vrei să faci și să nu te panichezi în fața unor situații pe care le-ai repetat de multe ori în sală, la simulări. Cursantul a învățat că poate să decidă singur ce să facă și că filatorul îi ascultă comenzile. "Nimeni nu pune presiune pe mine și asta e încurajator. Și acum parcă aș vrea să mai încerc odată să văd dacă pot să ajung mai departe, în ritmul meu".

Frica de înălțime nu dispare prin curaj, ci prin experiență: de fiecare dată când corpul vede că echipamentul ține, că filatorul e atent și că o cădere în manșă înseamnă doar câțiva centimetri, frica scade puțin.

Seara de la tabără

Seara discutăm despre traseele pe care le-au cățărat, cum li s-au părut, de unde puteau să punctez mai bine și care ar fi fost pozițiile de odihnă cele mai bune. Apoi cum recuperezi echipamentul din perete, blocaje și încâlceli ale corzii, ale buclelor din top care puneau presiune pe sfoară. Și multe alte detalii tehnice în special descoperite de cursanți. Asta pentru că în sală nu puteam simula cazurile care tot apăreau la perete, dar aveau deja un fundament tehnic de la care să plece în a înțelege situația. Dar terminăm seara cu o supă fierbinte și o serie de glumițe care ne amintesc de plăcerea unei adunări fără vreo presiune sau competiție de nici un fel. Om lângă om, cu poveștile fiecăruia.

Cursurile la stâncă se țin acum în principal în Cheile Bicazului. Vezi detaliile cursului sau alege o dată.